Povestea lui Harap Alb
de Ion Creanga
Amu cica era odata intr-o tara un crai, care avea trei feciori. si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era imparat intr-o alta tara, mai departata. si imparatul, fratele craiului, se numea Verde-imparat; si imparatul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Multi ani trecura la mijloc de cand acesti frati nu mai avura prilej a se intalni amandoi. Iara verii, adica feciorii craiului si fetele imparatului, nu se vazuse niciodata de cand erau ei. si asa veni imprejurarea de nici imparatul Verde nu cunostea nepotii sai, nici craiul nepoatele sale: pentru ca tara in care imparatea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pamantului, si craia istuilalt la o alta margine. si apoi, pe vremile acelea, mai toate tarile erau bantuite de razboaie grozave, drumurile pe ape si pe uscat erau putin cunoscute si foarte incurcate si de aceea nu se putea calatori asa de usor si fara primejdii ca in ziua de astazi. si cine apuca a se duce pe atunci intr-o parte a lumii adeseori dus ramanea pana la moarte.
Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii.
Amu cica imparatul acela, aproape de batranete, cazand la zacare, a scris catre fratine-sau craiului, sa-i trimita grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoti, ca sa-l lase imparat in locul sau dupa moartea sa. Craiul, primind cartea, indata chema tustrei feciorii inaintea sa si le zise:
- Iaca ce-mi scrie frate-meu si mosul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a imparati peste o tara asa de mare si bogata, ca aceea, are voie din partea mea sa se duca, ca sa implineasca vointa cea mai de pe urma a mosului vostru.
Atunci feciorul cel mai mare ia indrazneala si zice :
- Tata, eu cred ca mie mi se cuvine aceasta cinste, pentru ca sunt cel mai mare dintre frati; de aceea te rog sa-mi dai bani de cheltuiala, straie de primeneala, arme si cal de calarie, ca sa si pornesc, fara zabava.
- Bine, dragul tatei, daca te bizuiesti ca-i putea razbate pana acolo si crezi ca esti in stare a carmui si pe altii, alege-ti un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ti bani cat ti-or trebui, haine care ti-or placea, arme care-i crede ca-ti vin la socoteala si mergi cu bine, fatul meu.
Atunci feciorul craiului isi ia cele trebuitoare, saruta mana tatane-sau, primind carte de la dansul catre imparatul, zice ramas bun fratilor sai si apoi incaleca si porneste cu bucurie spre imparatie.
Craiul insa, vrand sa-l ispiteasca, tace molcum si, pe inserate, se imbraca pe ascuns intr-o piele de urs, apoi incaleca pe cal, iese inaintea fecioru-sau pe alta cale si se baga sub un pod. si cand sa treaca fiu-sau pe acolo, numai iaca la capatul podului il si intampina un urs mornaind. Atunci calul fiului de crai incepe a sari in doua picioare, foraind, si cat pe ce sa izbeasca pe stapanu-sau. si fiul craiului, nemaiputand struni calul si neindraznind a mai merge inainte, se intoarna rusinat inapoi la tatu-sau. Pana sa ajunga el, craiul pe de alta parte si ajunsese acasa, daduse drumul calului, indosise pielea cea de urs si astepta acum sa vina fecioru-sau. si numai iaca il si vede venind repede, dar nu asa dupa cum se dusese.
- Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai intors inapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, dupa cat stiu eu.
- De uitat, n-am uitat nimica, tata, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a iesit inainte un urs grozav, care m-a varat in toti sparietii. si cu mare ce scapand din labele lui, am gasit cu cale sa ma intorc la d-ta acasa decat sa fiu prada fiarelor salbatice. si de-acum inainte, duca-se, din partea mea, cine stie, ca mie unuia nu-mi trebuie nici imparatie, nici nimica; doar n-am a trai cat lumea, ca sa mostenesc pamantul.
- Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru ca nici tu nu esti de imparat, nici imparatia pentru tine; si decat sa incurci numai asa lumea, mai bine sa sezi departe, cum zici, caci, mila Domnului: "Lac de-ar fi, broaste sunt destule". Numai as vrea sa stiu, cum ramane cu mosu-tau. Asa-i ca ne-am incurcat in slabaciune?
- Tata, zise atunci feciorul cel mijlociu, sa ma duc eu, daca vrei.
- Ai toata voia de la mine, fatul meu, dar mare lucru sa fie de nu ti s-or taia si tie cararile. Mai stii pacatul, poate sa-ti iasa inainte vreun iepure, ceva... si popac! m-oi trezi cu tine acasa, ca si cu frate-tau, s-apoi atunci rusinea ta n-a fi proasta. Dar da, cearca si tu, sa vezi cum ti-a sluji norocul. Vorba ceea: "Fiecare pentru sine, croitor de paine". De-i izbuti, bine-de-bine, iara de nu, au mai patit si alti voinici ca tine...
Atunci feciorul cel mijlociu, pregatindu-si cele trebuitoare si primind si el carte din mana tata-sau catre imparatul, isi ia ziua buna de la frati, si a doua zi porneste si el. si merge, si merge, pana se innopteaza bine. si cand prin dreptul podului, numai iaca si ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai incepe atunci a forai, a sari in doua picioare si a da inapoi. si fiul craiului, vazand ca nu-i lucru de saga, se lasa si el de imparatie si, cu rusinea lui, se intoarce inapoi la tata-sau acasa. Craiul, cum il vede, zice:
- Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a implinit vorba ceea: "Apara-ma de gaini, ca de caini nu ma tem".
- Ce fel de vorba-i asta, tata?! zise fiu-sau rusinat; la d-ta ursii se cheama gaini? Ba, ia acum cred eu fratine-meu, ca asa urs ostirea intreaga este in stare sa o zdrumice... inca ma mir cum am scapat cu viata; lehamite si de imparatie si de tot, ca doar, slava Domnului, am ce manca la casa d-tale.
- Ce manca vad eu bine ca ai, despre asta nu e vorba, fatul meu, zise craiul posomorat, dar ia spuneti-mi: rusinea unde o puneti? Din trei feciori cati are tata, nici unul sa nu fie bun de nimica?!
Apoi, drept sa va spun, ca atunci degeaba mai stricati mancarea, dragii mei... Sa umblati numai asa, frunza frasinelului, toata viata voastra si sa va laudati ca sunteti feciori de crai, asta nu miroase a nas de om... Cum vad eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastra; la sfantul Asteapta s-a implini dorinta lui. Halal de nepoti ce are! Vorba ceea:
La placinte, inainte
si la razboi, inapoi.
Fiul craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros cum ii gotca, iese afara in gradina si incepe a plange in inima sa, lovit fiind in adancul sufletului de apasatoarele cuvinte ale parintelui sau. si cum sta el pe ganduri si nu se dumerea ce sa faca pentru a scapa de rusine, numai iaca se trezeste dinaintea lui cu o baba garbovita de batranete, care umbla dupa milostenie.
- Da' ce stai asa pe ganduri, luminate craisor? zise baba; alunga mahnirea din inima ta, caci norocul iti rade din toate partile si nu ai de ce fi suparat. Ia, mai bine miluieste baba cu ceva.
- Ia lasa-ma-ncolo, matusa, nu ma supara, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.
- Fecior de crai, vedea-te-as imparat! Spune babei ce te chinuieste; ca, de unde stii, poate sa-ti ajute si ea ceva.
- Matusa, stii ce? Una-i una si doua-s mai multe; lasa-ma-n pace, ca nu-mi vad lumea inaintea ochilor de necaz.
- Luminate craisor, sa nu banuiesti, dar nu te iuti asa de tare, ca nu stii de unde-ti poate veni ajutor.
- Ce vorbesti in dodii, matusa? Tocmai de la una ca d-ta ti-ai gasit sa astept eu ajutor?
- Poate ti-i desant de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate craisor! Cel-de-sus varsa darul sau peste cei neputinciosi; se vede ca asa place sfintiei-sale. Nu cauta ca ma vezi garbova si stremturoasa, dar, prin puterea ce-mi este data, stiu dinainte ceea ce au de gand sa izvodeasca puternicii pamantului si adeseori rad cu hohot de nepriceperea si slabiciunea lor. Asa-i ca nu-ti vine a crede, dar sa te fereasca Dumnezeu de ispita! Caci multe au mai vazut ochii mei de-atata amar de veacuri cate port pe umerii acestia. Of! craisorule! crede-ma, ca sa aibi tu puterea mea, ai vantura tarile si marile, pamantul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite asa, pe degete, si toate ar fi dupa gandul tau. Dar uite ce vorbeste garbova si neputincioasa! Iarta-ma, Doamne, ca nu stiu ce mi-a iesit din gura! Luminate craisor, miluieste baba cu ceva!
Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban si zice:
- tine, matusa, de la mine putin si de la Dumnezeu mult. - De unde dai, milostivul Dumnezeu sa-ti dea, zise baba, si mult sa te inzileasca, luminate craisor, ca mare norocire te asteapta. Putin mai este, si ai sa ajungi imparat, care n-a mai stat altul pe fata pamantului asa de iubit, de slavit si de puternic. Acum, luminate craisor, ca sa vezi cat poate sa-ti ajute milostenia, stai linistit, uita-te drept in ochii mei si asculta cu luare-aminte ce ti-oi spune: du-te la tata-tau si cere sa-ti dea calul, armele si hainele cu care a fost el mire, si atunci ai sa te poti duce unde n-au putut merge fratii tai; pentru ca tie a fost scris de sus sa-ti fie data aceasta cinste. Tatu-tau s-a impotrivi si n-a vrea sa te lase, dar tu staruieste pe langa dansul cu rugaminte, ca ai sa-l indupleci. Hainele despre care ti-am vorbit sunt vechi si ponosite, si armele ruginite, iara calul ai sa-l poti alege punand in mijlocul hergheliei o tava plina cu jaratic, si care dintre cai a veni la jaratic sa manance, acela are sa te duca la imparatie si are sa te scape din multe primejdii. tine minte ce-ti spun eu, ca poate sa ne mai intalnim la vrun capat de lume: caci deal cu deal se ajunge, dar inca om cu om!
Si pe cand vorbea baba aceste, o vede invaluita intr-un hobot alb, ridicandu-se in vazduh, apoi inaltandu-se tot mai sus, si dupa aceea n-o mai zari defel. Atunci o infiorare cuprinde pe fiul craiului, ramanand uimit de spaima si mirare, dar pe urma, venindu-i inima la loc si plin de incredere in sine ca va izbuti la ceea ce gandea, se infatisaza inaintea tata-sau, zicand:
- Da-mi voie ca sa ma duc si eu pe urma fratilor mei, nu de alta, dar ca sa-mi incerc norocul. si ori oi putea izbuti, ori nu, dar iti fagaduiesc dinainte ca, odata pornit din casa d-tale, inapoi nu m-oi mai intoarce, sa stiu bine ca m-oi intalni si cu moartea in cale.
- Lucru negandit, dragul tatei, sa aud asa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fratii tai au dovedit ca nu au inima intr-insii, si din partea lor mi-am luat toata nadejdea. Doar tu sa fii mai viteaz, dar parca tot nu-mi vine a crede. insa, daca vrei si vrei numaidecat sa te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva sa te intalnesti cu scarba in drum si sa dai si tu cinstea pe rusine, c-apoi atunci curat iti spun ca nu mai ai ce cauta la casa mea.
- Apoi da, tata, omul e dator sa se incerce. Am sa pornesc si eu intr-un noroc si cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, da-mi calul, armele si hainele cu care ai fost d-ta mire, ca sa ma pot duce.
Craiul, auzind aceasta, parca nu i-a prea venit la socoteala si, incretind din sprancene, a zis:
- Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cantecul cela:
Voinic tanar, cal batran,
Greu se-ngaduie la drum!
D-apoi calul meu de pe atunci cine mai stie unde i-or fi putrezind ciolanele! Ca doar nu era sa traiasca un veac de om! Cine ti-a varat in cap si una ca aceasta, acela inca-i unul... Ori vorba ceea: Pesemne umbli dupa cai morti sa le iei potcoavele.
- Tata, atata cer si eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi traind calul, ori ca n-a fi traind, aceasta ma priveste pe mine; numai vreau sa stiu daca mi-l dai ori ba.
- Din partea mea, dat sa-ti fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai sa-l iei, daca n-are fiinta pe lume.
- Despre aceasta nu ma plang eu, tata, bine ca mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, daca l-oi gasi, al meu sa fie.
Si atunci, odata se suie in pod si coboara de-acolo un capastru, un frau, un bici si o sa, toate colbaite, sfarogite si vechi ca pamantul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu niste straie foarte vechi, un arc, niste sageti, un palos si un buzdugan, toate pline de rugina, si se apuca de le grijeste bine si le pune deoparte. Pe urma umple o tava cu jaratic, se duce cu dansa la herghelie si o pune jos intre cai. si atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o rapciuga de cal, grebanos, dupuros si slab, de-i numarai coastele; si venind de-a dreptul la tava, apuca o gura de jaratic. Fiul craiului ii si trage atunci cu fraul in cap, zicand:
- Ghijoaga uracioasa ce esti! din toti caii, tocmai tu te-ai gasit sa mananci jaratic? De te-a impinge pacatul sa mai vii o data, vai de steaua ta are sa fie!
Apoi incepe a purta caii incolo si incoace, si numai iaca slabatura cea de cal iar se repede si apuca o gura de jaratic. Fiul craiului ii mai trage si atunci un frau in cap, cat ce poate, si apoi iar incepe a purta caii de colo pana colo, sa vada, nu cumva a veni alt cal sa manance jaratic. si numai iaca, si a treia oara, tot gloaba cea de cal vine si incepe a manca la jaratic, de n-a mai ramas. Atunci fiul craiului, manios, ii mai trage un frau, iar cat ce poate, apoi il prinde in capastru si, punandu-i fraul in cap, zice in gandul sau: "Sa-l iau, ori sa-i dau drumul? Ma tem ca m-oi face de ras. Decat cu asa cal, mai bine pedestru".
Si cum sta el in cumpene, sa-l ia, sa nu-l ia, calul se si scutura de trei ori, si indata ramane cu parul lins-prelins si tanar ca un tretin, de nu era alt manzoc mai frumos in toata herghelia. si apoi, uitandu-se tinta in ochii fiului de crai, zice:
- Sui pe mine, stapane, si tine-te bine! Fiul craiului, punandu-i zabala in gura, incaleca, si atunci calul odata zboara cu dansul pana la nouri si apoi se lasa in jos ca o sageata. Dupa aceea mai zboara inca o data pana la luna si iar se lasa in jos mai iute decat fulgerul. si unde nu mai zboara si a treia oara pana la soare si, cand se lasa jos, intreaba:
- Ei, stapane, cum ti se pare? Gandit-ai vrodata ca ai sa ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mana si prin nouri sa cauti cununa?
- Cum sa mi se para, dragul meu tovaras? Ia, m-ai bagat in toate grozile mortii, caci, cuprins de ameteala, nu mai stiam unde ma gasesc si cat pe ce erai sa ma prapadesti.
- Ia, asa am ametit si eu, stapane, cand mi-ai dat cu fraul in cap, sa ma prapadesti, si cu asta am vrut sa-mi rastorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred ca ma cunosti si de urat si de frumos, si de batran si de tanar, si de slab si de puternic; de-aceea ma fac iar cum m-ai vazut in herghelie, si de-acum inainte sunt gata sa te intovarasesc oriunde mi-i porunci, stapane. Numai sa-mi spui dinainte cum sa te duc: ca vantul ori ca gandul?
- De mi-i duce ca gandul, tu mi-i prapadi, iar de mi-i duce ca vantul, tu mi-i folosi, calutul meu, zise fiul craiului.
- Bine, stapane. Acum sui pe mine fara grija si hai sa te duc unde vrei.
Fiul craiului, incalecand, il netezeste pe coama si zice: - Hai, calutul meu! Atunci calul zboara lin ca vantul, si cand vantul a aburit, iaca si ei la crai in ograda au sosit.
- Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumatate de gura. Dar aista cal ti l-ai ales?...
- Apoi da, tata, cum a dat targul si norocul; am de trecut prin multe locuri si nu vreau sa ma ia oamenii la ochi. M-oi duce si eu cat calare, cat pe jos, cum oi putea.
Si zicand aceste, pune tarnita pe cal, anina armele la oblanc, isi ia merinde si bani de ajuns, schimburi in desagi si o plosca plina cu apa. Apoi saruta mana tata-sau, primind carte de la dansul catre imparatul, zice ramas bun fratilor sai si a treia zi catre seara porneste si el, mergand din pasul calului. si merge el, si merge, pana se innopteaza bine. si, prin dreptul podului, numai iaca ii iese si lui ursul inainte, mornaind infricosat. Calul atunci da navala asupra ursului, si fiul craiului, ridicand buzduganul sa dea, numai iaca ce aude glas de om zicand:
- Dragul tatei, nu da, ca eu sunt. Atunci fiul craiului descaleca, si tata-sau, cuprinzandu-l in brate, il saruta si-i zice:
- Fatul meu, bun tovaras ti-ai ales; de te-a invatat cineva, bine ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot inainte, ca tu esti vrednic de imparat. Numai tine minte sfatul ce-ti dau: in calatoria ta ai sa ai trebuinta si de rai, si de buni, dar sa te feresti de omul ros, iara mai ales de cel span, cat ii putea; sa n-ai de-a face cu dansii, caci sunt foarte sugubeti. si, la toata intamplarea, calul, tovarasul tau, te-a mai sfatui si el ce ai sa faci, ca de multe primejdii m-a scapat si pe mine in tineretile mele! Na-ti acum si pielea asta de urs, ca ti-a prinde bine vreodata.
Apoi, dezmierdand calul, ii mai saruta de cateva ori pe amandoi si le zice:
- Mergeti in pace, dragii mei. De-acum inainte, Dumnezeu stie cand ne-om mai vedea!...
Fiul craiului atunci incaleca, si calul, scuturandu-se, mai arata-se o data tanar, cum ii placea craiului, apoi face o saritura inapoi si una inainte si se cam mai duc la imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este. si merg ei o zi, merg doua, si merg patruzeci si noua, pana ce de la o vreme le intra calea in codru si atunci numai iaca ce le iese inainte un om span si zice cu indrazneala fiului de crai:
- Bun intalnisul, voinice! Nu ai trebuinta de sluga la drum? Prin locurile iestea e cam greu de calatorit singur; nu cumva sa-ti iasa vro dihanie ceva inainte si sa-ti scurteze cararile. Eu cunosc bine pe-aici, si poate mai incolo sa ai nevoie de unul ca mine.
- Poate sa am, poate sa n-am, zise fiul craiului, uitandu-se tinta in ochii Spanului, dar acum deodata ma las in voia intamplarii, si apoi, dand pinteni calului, porneste.
Mai merge el inainte prin codru cat merge, si, la o stramtoare, numai iaca ce Spanul iar ii iese inainte, prefacut in alte straie, si zice cu glas subtiratic si necunoscut:
- Buna calea, drumetule! - Buna sa-ti fie inima, cum ti-i cautatura, zise fiul craiului. - Cat despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spanul oftand... Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i stiuta; rogu-te, sa nu-ti fie cu suparare, drumetule, dar fiindca a venit vorba de-asa, iti spun, ca la un frate, ca din cruda copilarie slujesc prin straini, si incaltea nu mi-ar fi ciuda, cand n-as vra sa ma dau la treaba, caci cu munca m-am trezit. Dar asa, muncesc, muncesc, si nu s-alege nimica de mine; pentru ca tot de stapani calici mi-am avut parte. si vorba ceea: La calic slujesti, calic ramai. Cand as da odata peste un stapan cum gandesc eu, n-as sti ce sa fac sa nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinta de sluga, voinice? Cum te vad, sameni a avea seu la rarunchi. De ce te scumpesti pentru nimica toata si nu-ti iei o sluga vrednica, ca sa-ti fie mana de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt sugubete; de unde stii cum vine intamplarea, si, Doamne fereste, sa nu-ti cada greu singur.
- Acum deodata inca tot nu, zise fiul craiului cu mana pe buzdugan; m-oi mai sluji si eu singur, cum oi putea, si dand iar pinteni calului, porneste mai repede.
Si mergand el tot inainte prin codri intunecosi, de la un loc se inchide calea si incep a i se incurca cararile, incat nu se mai pricepe fiul craiului acum incotro sa apuce si pe unde sa mearga.
- Ptiu, drace! iaca in ce incurcatura am intrat! Asta-i mai rau decat poftim la masa, zise el. Nici tu sat, nici tu targ, nici tu nimica. De ce mergi inainte, numai peste pustietati dai; parca a pierit samanta omeneasca de pe fata pamantului. imi pare rau ca n-am luat macar spanul cel de-al doilea cu mine. Daca s-a aruncat in partea mane-sa, ce-i vinovat el? Tata asa a zis, insa la mare nevoie ce-i de facut? vorba ceea: Rau-i cu rau, dar e mai rau far' de rau. si tot horhaind el cand pe o carare, cand pe un drum parasit, numai iaca ce iar ii iese Spanul inainte, imbracat altfel si calare pe un cal frumos, si, prefacandu-si glasul, incepe a caina pe fiul craiului, zicand:
- Sarmane omule, rau drum ai apucat! Se vede ca esti strain si nu cunosti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a cobori priporul ista, ca erai prapadit. Ia, colo devale, in infundatura ceea, un taur grozav la multi bezmetici le-a curmat zilele. si eu, mai deunazi, cat ma vezi de voinic, de-abia am scapat de dansul, ca prin urechile acului. intoarce-te inapoi, ori, daca ai de dus inainte, ia-ti un ajutor pe cineva. Chiar si eu m-as tocmi la d-ta, daca ti-a fi cu placere.
- Asa ar trebui sa urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ti-oi spune drept: tata mi-a dat in grija, cand am pornit de-acasa, ca sa ma feresc de omul ros, iara mai ales de cel span, cat oi putea; sa n-am de a face cu dansii nici in clin, nici in mineca; si daca n-ai fi span, bucuros te-as tocmi.
- Hei, hei! calatorule. Daca ti-i vorba de-asa, ai sa-ti rupi ciochinele umbland si tot n-ai sa gasesti sluga cum cauti d-ta, ca pe-aici sunt numai oameni spani. s-apoi, cand este la adicalea, te-as intreba: ca' ce fel de zaticneala ai putea sa intampini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: ca de par si de coate-goale nu se plange nimene. si cand nu sunt ochi negri, saruti si albastri! Asa si d-ta: multumeste lui Dumnezeu ca m-ai gasit si tocmeste-ma. si daca-i apuca odata a te deprinde cu mine, stiu bine ca n-am sa pot scapa usor de d-ta, caci asa sunt eu in felul meu, stiu una si buna: sa-mi slujesc stapanul cu dreptate. Hai, nu mai sta la indoiala, ca ma tem sa nu ne-apuce noaptea pe aici. si cand ai avea incaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smartogul ista iti duc vergile.
- Apoi da, Spanule, nu stiu cum sa fac, zise fiul craiului. Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata si, tocmindu-te pe tine, parca-mi vine nu stiu cum. Dar, fiindca mi-au mai iesit pana acum inainte inca doi spani, si cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede ca asta-i tara spanilor si n-am incotro; mort-copt, trebuie sa te iau cu mine, daca zici ca stii bine locurile pe aici.
Si, din doua vorbe, fiul craiului il tocmeste si dupa aceea pornesc impreuna sa iasa la drum, pe unde arata Spanul. si mergand ei o bucata buna, Spanul se preface ca-i e sete si cere plosca cu apa de la stapanu-sau. Fiul craiului i-o da, si Spanul, cum o pune la gura, pe loc o si ia, otarandu-se, si varsa toata apa dintr-insa. Fiul craiului zice atunci suparat:
- Dar bine, Spanule, de ce te apuci? Nu vezi ca pe aici e mare lipsa de apa? si pe arsita asta o sa ne uscam de sete.
- Sa avem iertare, stapane! Apa era bahlita si ne-am fi putut bolnavi. Cat despre apa buna, nu va ingrijiti; acus avem sa dam peste o fantana cu apa dulce si rece ca gheata. Acolo vom poposi putin, oi clatari plosca bine s-oi umple-o cu apa proaspata, ca sa avem la drum, caci mai incolo nu prea sunt fantani, si, din partea apei, mi se pare ca i-om duce dorul. si carnind pe o carare, mai merg ei oleaca inainte, pana ce ajung intr-o poiana si numai iaca ce dau de o fantana cu ghizdele de stejar si cu un capac deschis in laturi. Fantana era adanca si nu avea nici roata, nici cumpana, ci numai o scara de coborat pana la apa.
- Ei, ei! Spanule, acum sa te vad cat esti de vrednic, zise fiul craiului. Spanul atunci zambeste putin si, coborandu-se in fantana, umple intai plosca si o pune la sold. Apoi, mai stand acolo in fund pe scara, aproape de fata apei, zice:
- Ei, da' ce racoare-i aici! "Chima raului pe malul paraului!" imi vine sa nu mai ies afara. Dumnezeu sa usureze pacatele celui cu fantana, ca bun lucru a mai facut. Pe arsitele ieste, o racoreala ca asta mult plateste!
Mai sede el acolo putin si apoi iese afara, zicand: - Doamne, stapane, nu stii cat ma simtesc de usor; parca imi vine sa zbor, nu altaceva! Ia vara-te si d-ta oleaca, sa vezi cum ai sa te racoresti; asa are sa-ti vina de indemana dupa asta, de are sa ti se para ca esti usor cum ii pana...
Fiul craiului, boboc in felul sau la trebi de aieste, se potriveste Spanului si se baga in fantana, fara sa-i trasneasca prin minte ce i se poate intampla. si cum sta si el acolo de se racorea, Spanul face tranc! capacul pe gura fantanii, apoi se suie deasupra lui si zice cu glas rautacios:
- Alelei! fecior de om viclean ce te gasesti; tocmai de ceea ce te-ai pazit n-ai scapat. Ei, ca bine mi te-am captusit! Acum sa-mi spui tu cine esti, de unde vii si incotro te duci, ca, de nu, acolo iti putrezesc ciolanele!
Fiul craiului ce era sa faca? ii spune cu de-amanuntul, caci, da, care om nu tine la viata inainte de toate?
- Bine, atata am vrut sa aflu din gura ta, pui de vipera ce mi-ai fost, zice atunci Spanul: numai cata sa fie asa, ca, de te-oi prinde cu oca mica, greu are sa-ti cada. Chiar acum as putea sa te omor, in voia cea buna, dar mi-i mila de tineretile tale... Daca vrei sa mai vezi soarele cu ochii si sa mai calci pe iarba verde, atunci jura-mi-te pe ascutisul palosului tau ca mi-i da ascultare si supunere intru toate, chiar si-n foc de ti-as zice sa te arunci. si, de azi inainte, eu o sa fiu in locul tau nepotul imparatului, despre care mi-ai vorbit, iara tu - sluga mea; si atata vreme sa ai a ma sluji, pana cand ii muri si iar ii invia. si oriunde vei merge cu mine, nu care cumva sa blestesti din gura catre cineva despre ceea ce a urmat intre noi, ca te-am sters de pe fata pamantului. iti place asa sa mai traiesti, bine-de-bine; iara de nu, spune-mi verde in ochi, ca sa stiu ce leac trebuie sa-ti fac...
Fiul craiului, vazandu-se prins in cleste si fara nici o putere, ii jura credinta si supunere intru toate, lasandu-se in stirea lui Dumnezeu, cum a vrea el sa faca. Atunci Spanul pune mana pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai si le ia la sine; apoi il scoate din fantana si-i da palosul sa-l sarute, ca semn de pecetluire a juramantului, zicand:
- De-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb; aista ti-i numele, si altul nu.
Dupa aceasta incaleca, fiecare pe calul sau, si pornesc, Spanul inainte, ca stapan, Harap-Alb in urma, ca sluga, mergand spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.
Si merg ei, si merg, cale lunga sa le-ajunga, trecand peste noua mari, peste noua tari si peste noua ape mari, si intr-o tarzie vreme ajung la imparatie.
Si cum ajung, Spanul se infatisaza inaintea imparatului cu carte din partea craiului. si imparatul Verde, citind cartea, arde de bucurie ca i-a venit nepotul, si pe data il si face cunoscut curtii si fetelor sale, care il primesc cu toata cinstea cuvenita unui fiu de crai si mostenitor al imparatului.
Atunci Spanul, vazand ca i s-au prins minciunile de bine, cheama la sine pe Harap-Alb si-i zice cu asprime:
- Tu sa sezi la grajd nedezlipit si sa ingrijesti de calul meu ca de ochii din cap, ca de-oi veni pe-acolo si n-oi gasi trebile facute dupa plac, vai de pielea ta are sa fie. Dar pana atunci, na-ti o palma, ca sa tii minte ce ti-am spus. Bagat-ai in cap vorbele mele?
- Da, stapane, zise Harap-Alb, lasand ochii in jos. si, iesind, porneste la grajd. Cu asta a voit Spanul sa-si arate arama si sa faca pe HarapAlb ca sa-i ia si mai mult frica.
Fetele imparatului intamplandu-se de fata cand a lovit Spanul pe Harap-Alb, li s-a facut mila de dansul si au zis Spanului cu binisorul:
- Vere, nu faci bine ceea ce faci. Daca este ca a lasat Dumnezeu sa fim mari peste altii, ar trebui sa avem mila de dansii, ca si ei, sarmanii, sunt oameni!
- Hei, dragele mele vere, zice Spanul cu viclenia lui obicinuita; d-voastra inca nu stiti ce-i pe lume. Daca dobitoacele n-ar fi fost infranate, de demult ar fi sfasiat pe om. si trebuie sa stiti ca si intre oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i voia sa faci treaba cu dansii.
Ei, apoi... zi ca nu-i lumea de-apoi! Sa te fereasca Dumnezeu cand prinde mamaliga coaja. Vorba ceea:
Da-mi, Doamne, ce n-am avut,
Sa ma mier ce m-a gasit.
Fetele atunci au luat alta vorba, dar din inima lor nu s-a sters purtarea necuviincioasa a Spanului, cu toate indreptarile si inrudirea lui, pentru ca bunatatea nu are de-a face cu rautatea. Vorba ceea:
Vita-de-vie, tot in vie,
Iara vita-de-boz, tot ragoz.
si din ceasul acela au inceput a vorbi ele inde ele, ca Spanul defel nu samana in partea lor, nici la chip, nici la bunatate; si ca Harap-Alb, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea ca Spanul nu le este var, si de aceea nu-l puteau mistui. Asa il urase ele de tare acum, ca, daca ar fi fost in banii lor, s-ar fi lepadat de Span ca de Uciga-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de imparatul, ca sa nu-i aduca suparare.
Amu, intr-una din zile, cum sedea Spanul la ospat impreuna cu mosu-sau, cu verele sale si cu altii, cati se intamplase, li s-au adus mai la urma in masa si niste salati foarte minunate. Atunci imparatul zice Spanului :
- Nepoate, mai mancat-ai salati de aceste de cand esti? - Ba nu, mosule, zice Spanul; tocmai eram sa va intreb de unde le aveti, ca tare-s bune!... O haraba intreaga as fi in stare sa mananc, si parca tot nu m-as satura.
- Te crede mosul, nepoate, dar cand ai sti cu ce greutate se capata! pentru ca numai in Gradina Ursului, daca-i fi auzit de dansa, se afla salati de aceste, si mai rar om care sa poata lua dintr-insele si sa scape cu viata. intre toti oamenii din imparatia mea, numai un padurar se bizuieste la treaba asta. si acela, el stie ce face, ce drege, de-mi aduce din cand in cand asa, cate putine, de pofta.
Spanul, voind sa piarda acum pe Harap-Alb cu orice pret, zise imparatului:
- Doamne, mosule, de nu mi-a aduce sluga mea salati de aceste si din piatra seaca, mare lucru sa fie!
- Ce vorbesti, nepoate! zise imparatul; unul ca dansul, si inca necunoscator de locurile acestea, cum crezi ca ar putea face aceasta slujba? Doar de ti-i greu de viata lui.
- Ia las', mosule, nu-i duce grija; pun ramasag ca are sa-mi aduca salati intocmai ca aceste, si inca multe, ca stiu eu ce poate el.
S-odata cheama Spanul pe Harap-Alb si-i zice rastit: - Acum degraba sa te duci cum ii sti tu si sa-mi aduci salati de aceste din Gradina Ursului. Hai, iesi repede si porneste, ca nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva sa faci de altfel, ca nici in borta soarecului nu esti scapat de mine!
Harap-Alb iese mahnit, se duce in grajd si incepe a-si netezi calul pe coama, zicand:
- Ei, calutul meu, cand ai sti tu in ce necaz am intrat! Sfant sa fie rostul tatane-meu, ca bine m-a invatat! Asa-i ca, daca n-am tinut seama de vorbele lui, am ajuns sluga la darloaga si acum, vrand-nevrand, trebuie s-ascult, ca mi-i capul in primejdie?
- Stapane, zise atunci calul; de-acum inainte, ori cu capul de piatra, ori cu piatra de cap, tot atata-i: fii odata barbat si nu-ti face voie rea. incaleca pe mine si hai! stiu eu unde te-oi duce, si mare-i Dumnezeu, ne-a scapa el si din aceasta!
Harap-Alb, mai prinzand oleaca la inima, incaleca si se lasa in voia calului, unde vrea el sa-l duca.
Atunci calul porneste la pas, pana ce iese mai incolo, ca sa nu-i vada nimene. Apoi isi arata puterile sale, zicand:
- Stapane, tine-te bine pe mine, ca am sa zbor lin ca vantul, sa cutreieram pamantul. Mare-i Dumnezeu si mesteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac si Spanului celuia, nu-i e vremea trecuta.
Si odata zboara calul cu Harap-Alb pana la nouri; apoi o ia de-a curmezisul pamantului: pe deasupra codrilor, peste varful muntilor, peste apa marilor si dupa aceea se lasa incet- incet intr-un ostrov mandru din mijlocul unei mari, langa o casuta singuratica, pe care era crescut niste muschi pletos de o podina de gros, moale ca matasa si verde ca buraticul.
Atunci Harap-Alb descaleca, si spre mai mare mirarea lui, numai iaca il intampina in pragul usii cersetoarea careia ii daduse el un ban de pomana, inainte de pornirea lui de acasa.
- Ei, Harap-Alb, asa-i ca ai venit la vorbele mele, ca deal cu deal se ajunge, dar inca om cu om? Afla acum ca eu sunt Sfanta Duminica si stiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spanul vrea sa-ti rapuna capul cu orice chip si de-aceea te-a trimis sa-i aduci salati din Gradina Ursului, dar i-or da ele odata pe nas... Ramai aici in asta-noapte, ca sa vad ce-i de facut.
Harap-Alb ramane bucuros, multumind Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ingrijirea ce are de el.
- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zice Sfanta Duminica iesind si lasandu-l in pace sa se linisteasca.
Si cum iese Sfanta Duminica afara, odata si porneste desculta prin roua, de culege o poala de somnoroasa, pe care o fierbe la un loc cu o vadra de lapte dulce si cu una de miere si apoi ia mursa aceea si iute se duce de o toarna in fantana din Gradina Ursului, care fantana era plina cu apa pana la gura. si mai stand Sfanta Duminica oleaca in preajma fantanii, numai iaca ce vede ca vine ursul cu o falca in cer si cu una in pamant, mornaind infricosat. si cum ajunge la fantana, cum incepe a bea lacom la apa si a-si linge buzele de dulceata si bunatatea ei. si mai sta din baut, si iar incepe a mornai; si iar mai bea cate un rastimp, si iar mornaieste, pana ce, de la o vreme, incep a-i slabi puterile si, cuprins de ameteala, pe loc cade jos si adoarme mort, de puteai sa tai lemne pe dansul.
Atunci Sfanta Duminica, vazandu-l asa, intr-o clipa se duce si, desteptand pe Harap-Alb chiar in miezul noptii, ii zice:
- imbraca-te iute in pielea cea de urs, care o ai de la tata- tau, apuca pe ici tot inainte, si cum ii ajunge in rascrucile drumului, ai sa dai de Gradina Ursului. Atunci sai repede inlauntru de-ti ia salati intr-ales, si cate-i vrea de multe, caci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toata intamplarea, de-i vedea si-i vedea ca s-a trezit si navaleste la tine, zvarle-i pielea cea de urs si apoi fugi incoace spre mine cat ii putea.
Harap-Alb face cum ii zice Sfanta Duminica. si cum ajunge in gradina, odata incepe a smulge la salati intr-ales si leaga o sarcina mare, mare, cat pe ce sa n-o poata ridica in spinare. si cand sa iasa cu dansa din gradina, iaca ursul se trezeste, si dupa dansul, Gavrile! Harap-Alb, daca vede reaua, i-arunca pielea cea de urs, si apoi fuge cat ce poate cu sarcina in spate, tot inainte la Sfanta Duminica, scapand cu obraz curat.
Dupa aceasta, Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a facut, ii saruta mana, apoi isi ia salatile si, incalecand, porneste spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.
Si mergand tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la imparatie si da salatile in mana Spanului.
Imparatul si fetele sale, vazand aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spanul zice ingamfat:
- Ei, mosule, ce mai zici? - Ce sa zic, nepoate? Ia, cand as ave eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe dinainte.
- D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasa? numai de vrednicia lui, zise Spanul; caci altfel nu-l mai luam dupa mine, ca sa-mi incurce zilele.
La vro cateva zile dupa aceasta, imparatul arata Spanului niste pietre scumpe, zicand:
- Nepoate, mai vazut-ai pietre nestemate asa de mari si frumoase ca acestea de cand esti?
- Am vazut eu, mosule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept sa-ti spun, n-am vazut. Oare pe unde se pot gasi asa pietre?
- Pe unde sa se gaseasca, nepoate! Ia, in Padurea Cerbului. si cerbul acela este batut tot cu pietre scumpe, mult mai mari si mai frumoase decat aceste. Mai intai, cica are una in frunte, de straluceste ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, caci este solomonit si nici un fel de arma nu-l prinde; insa el, pe care l-a zari, nu mai scapa cu viata. De-aceea fuge lumea de dansul de-si scoate ochii; si nu numai atata, dar chiar cand se uita la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc ramane moarta. si cica o multime de oameni si de salbataciuni zac fara suflare in padurea lui numai din asta pricina: se vede ca este solomonit, intors de la tata, sau dracul mai stie ce are de-i asa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie sa stii, nepoate, ca unii oameni is mai al dracului decat dracul; nu se astampara nici in ruptul capului; macar ca au patit multe, tot cearca prin padurea lui, sa vada, nu l-or putea gabui cumva? si care dintre ei are indrazneala mare si noroc si mai mare, umbland pe acolo, gaseste din intamplare cate o piatra de aceste, picata de pe cerb, cand se scutura el la sapte ani o data, si apoi aceluia om nu-i trebuie alta negustorie mai buna. Aduce piatra la mine si i-o platesc cat nu face; ba inca sunt bucuros ca o pot capata. si afla, nepoate, ca asemene pietre fac podoaba imparatiei mele, nu se gasesc altele mai mari si mai frumoase decat aceste la nici o imparatie, si de-aceea s-a dus vestea despre ele in toata lumea. Multi imparati si crai inadins vin sa le vada, si li-i de-a mirarea de unde le am.
- Doamne, mosule! zise atunci Spanul; sa nu te superi, dar nu stiu ce fel de oameni fricosi aveti pe aici. Eu pun ramasag pe ce vrei ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, asa impodobit cum este.
S-odata cheama Spanul pe Harap-Alb si-i zice: - Du-te in Padurea Cerbului, cum ii sti tu, si macar fa pe dracul in patru, sau orice-i face, dar numaidecat sa-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc. si doar te-a impinge pacatul sa clintesti vreo piatra din locul sau, iara mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atata ti-i leacul! Hai, porneste iute, ca nu-i vreme de pierdut!
Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, ca doar nu era din butuci; dar neavand incotro, iese mahnit, se duce iar in grajd la cal si, netezindu-l pe coama, ii zice:
- Dragul meu calut, la grea belea m-a varat iar Spanul!... De-oi mai scapa si din asta cu viata, apoi tot mai am zile de trait. Dar nu stiu, zau, la cat mi-a sta norocul!
- Nu-i nimica, stapane, zise calul. Capul de-ar fi sanatos, ca belelele curg garla. Poate ai primit porunca sa jupesti piatra morii si sa duci pielea la imparatie...
- Ba nu, calutul meu; alta si mai infricosata, zise Harap- Alb.
- Vorba sa fie, stapane, ca tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, stiu eu nazdravanii de ale Spanului; si sa fi vrut, de demult i-as fi facut pe obraz, dar lasa-l sa-si mai joace calul. Ce gandesti? si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte... Zi si d-ta ca ai avut sa tragi un pacat stramosesc. Vorba ceea: "Parintii mananca agurida, si fiilor li se strepezesc dintii". Hai, nu mai sta la ganduri; incaleca pe mine si pune-ti nadejdea in Dumnezeu, ca mare-i puterea Lui; nu ne-a lasa el sa suferim indelung. Cum vrei. "Ce-i e scris omului in frunte-i e pus." Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfarsi ele si aceste de la o vreme...
Harap-Alb atunci incaleca, si calul porneste la pas, pana ce iese mai incolo departe, ca sa nu-i ia lumea la ochi. si apoi, incordandu-se si scuturandu-se o data voiniceste, iara-si arata puterile, zicand:
- tine-te zdravan, stapane, ca iar am sa zbor:
In inaltul cerului,
Vazduhul pamantului;
Pe deasupra codrilor,
Peste varful muntilor,
Prin ceata magurilor,
Spre noianul marilor,
La craiasa zanelor,
Minunea minunilor,
Din ostrovul florilor.
si zicand aceste, odata si zboara cu Harap-Alb
in inaltul cerului,
Vazduhul pamantului;
si o ia de-a curmezis:
De la nouri catre soare,
Printre luna si luceferi,
Stele mandre lucitoare,
si apoi se lasa lin ca vantul:
in ostrovul florilor,
La craiasa zanelor,
Minunea minunilor.
si cand vantul a aburit, iaca si ei la Sfanta Duminica iar au sosit. Sfanta Duminica era acasa si, cum a vazut pe Harap-Alb poposind la usa ei, pe loc l-a intampinat si i-a zis cu blandete:
- Ei, Harap-Alb, asa-i ca iar te-a ajuns nevoia de mine? - Asa este, maicuta, raspunse Harap-Alb, cufundat in ganduri si galben la fata, de parca-i luase panza de pe obraz. Spanul vrea sa-mi rapuna capul cu orice pret. si de-as muri mai degraba, sa scap odata de zbucium: decat asa viata, mai bine moarte de o mie de ori!
- Vai de mine si de mine, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica; parca nu te-as fi crezut asa slab de inger, dar, dupa cat vad, esti mai fricos decat o femeie! Hai, nu mai sta ca o gaina plouata! ramai la mine in asta noapte si ti-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el dupa gandul Spanului. insa mai rabda si tu, fatul meu, ca mult ai avut de rabdat si putin mai ai. Pan-acum ti-a fost mai greu, dar de-acum inainte tot asa are sa-ti fie, pana ce-i iesi din slujba Spanului, de la care ai sa tragi inca multe necazuri, dar ai sa scapi din toate cu capul teafar, pentru ca norocul te ajuta.
- Poate asa sa fie, maicuta, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au ingramadit deodata pe capul meu.
- Cate a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica; asa a trebuit sa se intample, si n-ai cui banui: pentru ca nu-i dupa cum gandeste omul, ci-i dupa cum vrea Domnul. Cand vei ajunge si tu odata mare si tare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul. Dar pana atunci, mai rabda, HarapAlb, caci cu rabdarea ii frigi pielea.
Harap-Alb, nemaiavand ce zice, multumeste lui Dumnezeu, si de bine, si de rau, si Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ajutorul fagaduit.
- Ia, acum mai vii de-acasa, fatul meu! Zica cine-a zice si cum a vrea sa zica, dar cand este sa dai peste pacat, daca-i inainte, te silesti sa-l ajungi, iar daca-i in urma, stai si-l astepti. Ma rog, ce mai la deal, la vale? asa e lumea asta si, de-ai face ce-ai face, ramane cum este ea; nu poti s-o intorci cu umarul, macar sa te pui in ruptul capului. Vorba ceea: "Zi-i lume si te mantuie". Dar ia sa lasam toate la o parte si, pana la una-alta, hai sa vedem ce-i de facut cu cerbul, ca Spanul te-a fi asteptand cu nerabdare. si, da, stapan nu-i? trebuie sa-l asculti. Vorba ceea: "Leaga calul unde zice stapanul".
Si odata scoate Sfanta Duminica obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, de unde le avea si, dandu-le lui Harap-Alb, zice:
- tine aceste, ca au sa-ti fie de mare trebuinta unde mergem. si chiar haidem, cu ajutorul Domnului, sa ispravim odata si trebusoara asta.
Si pe la cantatul cucosilor se ia Sfanta Duminica impreuna cu Harap-Alb si se duc in Padurea Cerbului. si cum ajung in padure, sapa o groapa adanca de un stat de om, langa un izvor, unde in fiecare zi pe la amiaza venea cerbul de bea apa, apoi se culca acolo pe loc si dormea cat un bei, pana ce asfintea soarele. si dupa aceea, sculandu-se, o lua in porneala si nu mai da pe la izvor iar pana a doua zi pe la amiaza.
- Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfanta Duminica. Tu, Harap-Alb, ramai aici intr-insa, toata ziua, si iaca ce ai de facut: pune-ti obrazarul cum se pune, iara sabia sa n-o slabesti din mana; si de-amiaza, cand a veni cerbul aici la izvor sa bea apa si s-a culca s-a adormi, cu ochii deschisi, cum i-i felesagul, tu, indata ce l-ii auzi horaind, sa iesi incetisor si sa potrivesti asa ca sa-i zbori capul dintr-o singura lovitura de sabie, si apoi repede sa te arunci in groapa si sa sezi acolo intr-insa pana dupa asfintitul soarelui. Capul cerbului are sa te strige pana atunci mereu pe nume, ca sa te vada, dar tu nu cumva sa te indupleci de rugamintea lui si sa te itesti la dansul, ca are un ochi otravit si, cand l-a pironi spre tine, nu mai traiesti. insa, cum a asfinti soarele, sa stii ca a murit cerbul. si atunci sa iei fara frica sa-i jupesti pielea, iara capul sa-l iei asa intreg, cum se gaseste, si apoi sa vii la mine.
Si asa, Sfanta Duminica se ia si se intoarna singura acasa. Iara Harap-Alb ramane la panda in groapa. si, cand pe la amiaza, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget inadusit: cerbul venea boncaluind. si ajungand la izvor, odata si incepe a bea halpav la apa rece; apoi mai boncaluieste, si iar mai bea cate un rastimp, si iar mai boncaluieste, si iar mai bea, pana ce nu mai poate. Dupa aceea incepe a-si arunca tarna dupa cap, ca buhaiul, si apoi, scurmand de trei ori cu piciorul in pamant, se tologeste jos pe pajiste, acolo pe loc, mai rumega el cat mai rumega, si pe urma se asterne pe somn, si unde nu incepe a mana porcii la jir.
Harap-Alb, cum il aude horaind, iese afara incetisor si, cand il croieste o data cu sabia pe la mijlocul gatului, ii si zboara capul cat colo de la trup si apoi Harap-Alb se arunca fara sine in groapa, dupa cum il povatuise Sfanta Duminica. Atunci sangele cerbului odata a si-nceput a curge galgaind si a se raspandi in toate partile, indreptandu-se si naboind in groapa peste Harap-Alb, de cat pe ce era sa-l inece. Iara capul cerbului, zvarcolindu-se dureros, striga cu jale, zicand:
- Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ti-am auzit, dar de vazut nu te-am vazut. Iesi numai oleaca sa te vad incaltea, vrednic esti de comoara ce ti-o las, si apoi sa mor cu placere, dragul meu!
Dar Harap-Alb tacea molcum si de-abia isi putea desclesta picioarele din sangele inchegat, care era mai-mai sa umple groapa. in sfarsit, mai striga el, capul cerbului, cat mai striga, insa Harap-Alb nici nu raspunde, nici se arata, si de la o vreme se face tacere. si asa, dupa asfintitul soarelui, Harap-Alb iese din groapa, jupeste pielea cerbului cu bagare de seama, sa nu sminteasca vreo piatra din locul ei, apoi ia capul intreg, asa cum se gasea, si se duce la Sfanta Duminica.
- Ei, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica, asa-i ca am scos-o la capat si asta?
- Asa; cu ajutorul lui Dumnezeu si cu al sfintiei-voastre, raspunse Harap-Alb, am izbutit, maicuta, sa facem si acum pe cheful Spanului, ramanere-as pagubas de dansul sa raman, si sa-l vad cand mi-oi vedea ceafa; atunci, si nici atunci, ca tare mi-i negru inaintea ochilor!
- Lasa-l, Harap-Alb, in plata lui Dumnezeu, ca si-a da el Spanul peste om vrodata; pentru ca nu-i nici o fapta fara plata, zise Sfanta Duminica. Mergi de i le du si acestea, ca i-or ramanea ele de cap odata.
Atunci Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici, ii saruta mana, apoi incaleca pe cal si porneste tot cum a venit, mergand spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este... si pe unde trecea, lumea din toate partile il inghesuia: pentru ca piatra cea mare din capul cerbului stralucea de se parea ca Harap-Alb soarele cu el il ducea.
Multi crai si imparati ieseau inaintea lui Harap-Alb, si care dincotro il ruga, unul sa-i dea banarit, cat a cere el, altul sa-i dea fata si jumatate de imparatie; altul sa-i dea fata si imparatia intreaga pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea si, urmandu-si calea inainte, la stapanu-sau le ducea.
Si intr-una din seri, cum sedea Spanul impreuna cu mosus au si cu verele sale sus intr-un foisor, numai iaca ce zaresc in departare un sul de raze scanteietoare, care venea inspre dansii; si de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. si deodata toata suflarea s-a pus in miscare: lumea de pe lume, fiind in mare nedumerire, alerga sa vada ce minune poate sa fie. si, cand colo, cine era? Harap-Alb, care venea in pasul calului, aducand cu sine pielea si capul cerbului pe care le-a si dat in mana Spanului.
La vederea acestei minunatii, toti au ramas incremeniti si, uitandu-se unii la altii, nu stiau ce sa zica. Pentru ca in adevar era si lucru de mirare!
Dar Spanul, cu viclenia sa obicinuita, nu-si pierde cumpatul. si, luand vorba, zice imparatului:
- Ei, mosule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? - Ce sa mai zic, nepoate?! raspunse imparatul uimit. Ia, sa am eu o sluga asa de vrednica si credincioasa ca HarapAlb, as pune-o la masa cu mine, ca mult pretuieste omul acesta!
- Ba sa-si puna pofta-n cui! raspunse Spanul cu glas rautacios. Asta n-as face-o eu de-ar mai fi el pe cat este; doar nu-i frate cu mama, sa-l pun in capul cinstei! Eu stiu, mosule, ca sluga-i sluga si stapanu-i stapan; s-a mantuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, caci altfel de ce l-as fi luat cu mine. Hei, hei! Nu stiti d-voastra ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pana l-am dat la brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu ii vin de hac. Vorba ceea: "Frica pazeste bostanaria". Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb, cat ii lumea si pamantul. Ce te potrivesti, mosule? Cum vad eu, d-ta prea intri in voia supusilor. De-aceea nu-ti dau cerbii pietre scumpe si ursii salati. Mie unuia stiu ca nu-mi sufla nimene in bors: cand vad ca mata face marazuri, ti-o strang de coada, de mananca si mere padurete, caci n-are incotro... Daca ti-a ajuta Dumnezeu sa ma randuiesti mai degraba in locul d-tale, ii vedea, mosule draga, ce prefacere are sa ia imparatia; n-or mai sedea lucrurile tot asa moarte cum sunt. Pentru ca stii vorba ceea: "Omul sfinteste locul!"... Fost-ai si d-ta la tinerete, nu zic. Dar acum iti cred. Da, batranete nu-s? Cum n-or sta trebile balta!
In sfarsit, Spanului ii mergea gura ca pupaza, de-a ametit pe imparatul, incat a uitat si de Harap-Alb, si de cerb, si de tot.
Fetele imparatului insa priveau la verisor... cum priveste cainele la mata, si le era drag ca sarea-n ochi: pentru ca le spunea inima ce om fara de lege este Spanul. Dar cum erau sa iasa ele cu vorba inaintea tatalui lor? Spanul n-avea de cine... Vorba ceea: "Gasise un sat fara caini si se primbla fara bat". Ca alta, ce pot sa zic?
La vro cateva zile dupa asta, imparatul facu un ospat foarte mare in cinstea nepotu-sau, la care ospat au fost poftiti cei mai straluciti oaspeti: imparati, crai, voievozi, capitanii ostirilor, mai-marii oraselor si alte fete cinstite.
In ziua de ospat, fetele imparatului s-au pus cu rugamintea pe langa Span sa dea voie lui Harap-Alb ca sa slujeasca si el la masa. Spanul, neputandu-le strica hatarul, cheama pe Harap-Alb de fata cu dansele si-i invoi aceasta, insa cu tocmala, ca in tot timpul ospatului sa stea numai la spatele stapanu-sau si nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni, ca de l-oi vedea obraznicindu-se cumva, acolo pe loc ii si tai capul.
- Auzit-ai ce am spus, sluga netrebnica, zise Spanul, aratand lui Harap-Alb taisul palosului, pe care jurase credinta si supunere Spanului la iesirea din fantana.
- Da, stapane, raspunse Harap-Alb cu umilinta; sunt gata la porunca luminarii-voastre.
Fetele imparatului au multumit Spanului si pentru atata.
Amu, tocmai pe cand era temeiul mesei, si oaspetii, tot gustand vinul de bun, incepuse a se chiurchiului cate oleaca, numai iaca o pasare maiastra se vede batand la fereastra si zicand cu glas muieratic:
- Mancati, beti si va veseliti, dar de fata imparatului Ros nici nu ganditi!
Atunci, deodata, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful si au inceput a vorbi care ce stia si cum ii ducea capul: unii spuneau ca imparatul Ros, avand inima haina, nu se mai satura de a varsa sange omenesc; altii spuneau ca fata lui este o farmazoana cumplita, si ca din pricina ei se fac atatea jertfe; altii intareau spusele celorlalti, zicand ca chiar ea ar fi venit in chip de pasare de a batut acum la fereastra, ca sa nu lase si aici lumea in pace. Altii ziceau ca, oricum ar fi, dar pasarea aceasta nu-i lucru curat; si ca trebuie sa fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Altii, mai fricosi, isi stupeau in san, menind-o ca sa se intoarca pe capul acelui care a trimis-o. in sfarsit, unii spuneau intr-un fel, altii in alt fel, si multe se ziceau pe seama fetei imparatului Ros, dar nu se stia care din toate acele vorbe este cea adevarata.
Spanul, dupa ce-i asculta pe toti cu luare-aminte, clatina din cap si zise:
- Rau e cand ai a face tot cu oameni care se tem si de umbra lor! D-voastra, cinstiti oaspeti, se vede ca pasteti boboci, de nu va pricepeti al cui fapt e acesta.
Si atunci Spanul repede isi atinteste privirile asupra lui Harap-Alb si, nu stiu cum, il prinde zambind.
- Asa... sluga vicleana ce-mi esti!? Vasazica, tu ai stiinta de asta si nu mi-ai spus. Acum degraba sa-mi aduci pe fata imparatului Ros, de unde stii si cum ii sti tu. Hai, porneste! si nu cumva sa faci de altfel, ca te-ai dus de pe fata pamantului!
Atunci Harap-Alb, iesind plin de mahnire, se duce in grajd la cal si, netezindu-l pe coama si sarutandu-l, zice:
- Dragul meu tovaras, la grea nevoie m-a bagat iar Spanul! Amu a scornit alta: cica sa-i aduc pe fata imparatului Ros de unde-oi sti. Asta-i curat vorba ceea: "Poftim punga la masa, daca ti-ai adus de-acasa." Se vede ca mi s-a apropiat funia la par. Cine stie ce mi s-a mai intampla! Cu Spanul tot am dus-o cum am dus-o, caine-caineste, pana acum. Dar cu omul ros nu stiu, zau, la cat mi-a sta capul. s-apoi, unde s-a fi gasind acel imparat Ros si fata lui, care cica este o farmazoana cumplita, numai Cel-de-pe-comoara a fi stiind! Parca dracul vrajeste, de n-apuc bine a scapa din una si dau peste alta! Se vede ca m-a nascut mama intr-un ceas rau, sau nu stiu cum sa mai zic, ca sa nu gresesc inaintea lui Dumnezeu. Ma pricep eu tare bine ce ar trebui sa fac, ca sa se curme odata toate aceste. Dar m-am deprins a tarai dupa mine o viata ticaloasa. Vorba ceea: "Sa nu dea Dumnezeu omului cat poate el suferi".
Povestea lui Harap Alb
Povestea lui Harap Alb -Partea a 2-a
Aceasta pagina a fost accesata de 12593 ori.
